Telefonia mobilă din România a trecut deja de vârsta de 20 ani – prima rețea de telefonie mobilă a apărut încă din 1993, în rețeaua de 450 Mhz și în tehnologia NMT, o tehnologie care avea multe în comun cu stațiile de emisie-recepție și aproape nimic în comun cu actualele tehnologii digitale folosite în comunicațiile mobile. Intervalul de timp pare unul mic dar transformările sunt uriașe, determinate atât de progresul tehnologiei în această perioadă, la nivel mondial, cât și de cererea consumatorilor români pentru servicii mai variate și mai bune.

Valentin Mircea,
pentru Marketwatch.ro

Valentin Mircea - Senior LawyerEvoluția de până acum a serviciilor de comunicații mobile din România poate fi definită drept un succes iar infrastructura de comunicații este, în linii mari, la nivelul celei existente în multe țări mai dezvoltate economic decât țara noastră. Comparativ, dacă aceleași investiții și aceeași dezvoltare ar fi avut loc și în sectorul infrastructurii rutiere, de exemplu, rețeaua extinsă de autostrăzi de care vorbim și pe care ne-o dorim atât, ar fi fost deja o realitate.

Paradoxal, riscurile care privesc pe viitor acest sector al economiei, pornesc tocmai de la situația aparent bună din prezent. Am spus ”aparentă” întrucât în comunicațiile electronice o tehnologie avansată este rapid depășită de o altă tehnologie și mai avansată. Sectorul comunicațiilor electronice este cel în care a fost creată sintagma ”tehnologie care sparge tiparele” (disruptive technology) și în care procesul de înnoire și inovare rămâne ridicat. Dinamica tehnologică se suprapune, în același timp, cu o piață ajunsă la maturitate iar cei mai mulți dintre operatorii economici care au adus noile tehnologii și, odată, cu ele, au depus un efort investițional considerabil, ar dori, poate să își mai tragă suflul și să se bucure de perspectiva care se arată de pe culmile succesului. Piața însă, ca de obicei, vrea mai mult, mai bine și mai ieftin, trei deziderate greu de împăcat într-o piață matură.

Telefonia mobilă este cea care este supusă celor mai mari provocări: ”regina” pieței de comunicații electronice a devenit o furnitură uzuală, aproape o necesitate și cu toate că este încă principala sursă de venit a operatorilor din domeniu, nu mai este și principalul motor de creștere. Atuurile sale sunt un apetit indiscutabil al românilor pentru a vorbi, inclusiv la distanță, și rata de penetrare care este binișor deasupra nivelului de 100% (ceea ce, în termeni reali, nu înseamnă că orice român are în prezent un telefon mobil). Provocările vin din dezvoltarea accentuată a gustului pentru comunicații pe rețele sociale și din apariția unor noi tehnologii, care obligă operatorii să facă în permanență investiții mari în rețelele lor. Este greu să spui, ca operator de telefonie mobilă, că nu investești în rețele de tip 4G (și chiar 5G, cu toate variantele intermediare), cu toate că efortul financiar nu este încă justificat de o reală și solidă cerere din partea consumatorilor. În mare parte, investițiile în noi tehnologii sunt un pariu riscant cu viitorul și dacă astfel de investiții se fac doar pentru că tehnologia respectivă este disponibilă și așa dă bine, rezultatul poate fi asemănător celui al cursei înarmărilor între state, în a doua jumătate a secolului XX. O extindere graduală a ariei de acoperire a noilor tehnologii, odată cu creșterea cererii pentru acestea, poate fi o variantă mai fezabilă, având în vedere că operatorii de telefonie mobilă sunt întreprinderi private și trebuie să fie atenți la balanța dintre venituri și cheltuieli. O dovadă în acest sens vine chiar din piață, unde operatorul cu cea mai mare creștere a numărului de utilizatori în 2014 este Digi (RCS&RDS) a cărui rețea se dezvoltă în categoria GSM/3G. Succesul RCS&RDS, odată ce acesta a depășit obstacolul ariei reduse de acoperire, arată că, în continuare, consumatorii români sunt sensibili la preț. Desigur, este devreme să tragem și alte concluzii – atractivitatea RCS&RDS nu va pune în pericol, pe termen scurt și mediu, poziția liderilor pieței.

Pe termen mai lung, supremația acestora este în pericol, în vreme ce Telekom și RCS&RDS sunt, cel puțin teoretic, în avantaj, datorită capacității de a pune la dispoziție servicii integrate.

Adoptarea unor tehnologii cum este LTE este mai utilă pentru alte servicii, care aduc astăzi beneficii nete mai mari, așa cum sunt serviciile de transmisii de date. Despre accesul la internet vom vorbi însă mai jos. 

În condițiile în care serviciile de voce sunt un produs standard, pe care consumatorii nu sunt dispuși să cheltuiască sume suplimentare, scăderea ARPU, unitatea de măsură a profitabilității în industria comunicațiilor, este firească și trebuie contrabalansată cu noi servicii, cu valoare adăugată, dezvoltate pe baza aceleiași infrastructuri. Operatorii de telefonie mobilă au crescut și s-au dezvoltat pe seama economiilor de scară realizate. Acum este momentul să cunoască și cealaltă latură a avantajelor specifice economiei secolului XXI: economia de scop. În aceste condiții, indicatorul ARPU însuși este inadecvat și ar trebui abandonat în favoarea unor indicatori care să arate profitabilitatea și potențialul multiplelor servicii care fac parte din ofertă: prin formula sa simplă, ARPU este un indicator care oferă cifre corecte doar în situația în care compania oferă un serviciu principal cu pondere însemnată în totalul veniturilor realizate. 

În același timp, operatorii trebuie să reducă pe mai departe costurile de realizare și operare a rețelei, astfel încât volumul uriaș de investiții impus de adoptarea de noi tehnologii să fie suportabil. Un prim pas în acest sens a fost realizat în 2014, prin acordul de partajare a unor elemente de rețea, încheiat între Orange și Vodafone și care este destinat în principal realizării noilor rețele de telefonie mobilă de tip 4G. În 2015 ar trebui să vedem primele rezultate ale partajării asupra costurilor celor doi operatori și, de asemenea, este posibilă alăturarea și altor operatori la acest acord care este, de principiu, deschis tuturor celor din piață. Existența simultană a mai multor rețele fizice, concurente între ele, este, din păcate greu de susținut, chiar dacă ar fi fost de dorit din punctul de vedere al concurenței pe piață. Într-un viitor nu prea îndepărtat, separarea activităților de realizare și operare a majorității elementelor de rețea (”tower companies”) de activitățile comerciale devine posibilă.

În ceea ce privește accesul la internet, avem vechile provocări: asigurarea accesului consumatorilor la internet, pe orice suport, fix sau mobil, la viteză și calitate constantă și investițiile care trebuie realizate în acest scop.

Chiar dacă din ce în ce mai mulți dintre noi utilizăm internetul pe unde radio, în realitate infrastructură fixă rămâne de maximă importanță. Până la telefonul nostru mobil sau până la rețelele wireless din birouri, locuințe și locuri publice fluxul de comunicații electronice vine cale lungă pe fibră fixă (chiar și releele rețelei de telefonie mobilă sunt legate adesea între ele de cabluri fixe) iar modalitatea în care accesul la internet ne este disponibil reprezintă doar ”last mile”. Or, în această privință, liderii pieței de comunicații mobile din România – Orange și Vodafone – trăiesc în continuare într-o lume în care cei mai mari deținători de infrastructură fixă nu sunt ei, ci ”urmăritorii” – Telekom și RCS&RDS. Aceștia din urmă se află în poziția ca rețelele fixe pe care le-au moștenit și dezvoltat (Telekom), respectiv dezvoltat (RCS&RDS) să fie activul cel mai important pentru piața de telecomunicații, din perspectiva evoluțiilor din anii următori. Orange și Vodafone și-au concentrat în trecut eforturile pe rețelele mobile – cu rezultate lăudabile – dar au neglijat infrastructura fixă și acum este cam târziu să mai recupereze. Orange și Vodafone vor trebui să cumpere companii care dețin structură de acces fixă iar potențialele ținte nu sunt numeroase. Consecința: prețurile pentru o achiziție sunt mari, ceea ce determină liderii pieței să amâne cât mai mult acest moment inevitabil. Desigur, marii operatori caută și soluții alternative dar nici aici gama de posibilități nu cuprinde mai mult decât dou-trei soluții parțiale. 

Dincolo de provocările ”clasice” serviciile de acces la internet sunt supuse și altor provocări, în ton cu frământările la nivel mondial și european: ”neutralitatea” accesului la internet, respectarea confidențialității (”privacy”) și introducerea de controale și acces pentru autoritățile publice cu atribuții de securitate (prevederi de tipul ”Big Brother”, care se află pe agenda publică și la noi).

În sinteză la cele de mai sus, anul 2015 va aduce evoluții interesante, reașezări dar, deocamdată, nu cred că vor fi schimbări spectaculoase, cu excepția achiziției unui operator important de infrastructură de acces la internet și de cablu TV de către un operator de telefonie mobilă. 

Schimbările vor fi chiar mai mici în alte zone ale pieței de comunicații electronice. Dacă am include aici, de exemplu, introducerea de la 17 iunie 2015 a televiziunii digitale terestre, opinia mea este că impactul asupra radiodifuzorilor (posturile TV) sau asupra ”cabliștilor” va fi nesemnificativ. De aceea nici nu am acordat un spațiu mai larg acestui eveniment, altminteri important în istoria de cel puțin 60 de ani a transmisiunilor pe unde radio din România – transmisiuni analogice TV există încă din 1937, la nivel de experiment, primul emițător a fost lansat în 1953 iar emisiunile regulate au început în 1955. În ciuda aparentei facilități, televiziunea digitală terestră nu dispune încă de un model de afaceri sustenabil, care să destabilizeze cablul TV sau DTH-ul.